Cablul vieții

Îmi imaginez un cablu, robust, masiv, de mare tensiune, care are înlăuntrul său multe fire subțiri, împletite, aranjate pe mănunchiuri, strâns legate între ele. Nu e cablul vieții, e ceva ce alimentează lucruri complementare vieții în sine. Lucruri ca sens, direcție, bucurii. Fiecare fascicul din acel mănunchi îmbracă viața cu dorințe, entuziasm, ambiție, îi oferă energie și culoare. Aici sunt pasiunile, impulsul de a cunoaște ceva nou, de a face glume, de a aduna oameni în jurul tău. De a-ți îmbunătăți periodic stilul de viață, atmosfera din casă, chiar și dorința de reamenajare a camerei în care stai. Toate acestea sunt pompate cu energie de aceste sute de fire din cablul de tensiune înaltă.

Doar că, într-o zi, am simțit că acesta parcă fusese tăiat. Cu o foarfecă mare, fără zgomot. În tăcere. De parcă fusesem decuplată de la o sursă importantă de alimentare. Și lucrurile s-au oprit. Viața a rămas intactă, nu am căzut. Nu am acces la cablul ce asigură viața. Nu mi-l pot imagina, mi se pare ceva de neatins și inaccesibil. Prea sofisticat, prea departe și poate sacru. Așa că am rămas pe picioare, doar că totul arăta diferit și se simțea… Nu. Nu se simțea.

În timp ce corpul încerca să înțeleagă ce se întâmplă, în minte rula de câteva ori, în fiecare zi: „până aici", „atât a fost", „acum totul va fi mai simplu", „nu te mai grăbești nicăieri".

Graba. E un mare lucru să te poți grăbi. Asta înseamnă o înțelegere și o simțire a timpului, un grad înalt de responsabilitate, dorință și forță de a le face pe toate. Dar forța nu mai era prietena mea. Plecase, împreună cu alte prietene, se pare.

Nu am chemat-o înapoi. Eram bine așa. Găsisem o altă dimensiune de a exista. Fără vlagă, fără culoare, fără dorințe. Dar mă adoptaseră alte prietene între timp. Zic „mă adoptase", și simt vitregia acestui verb. Erau vitrege acele prietene, chiar dacă au umplut un gol. Se numeau „Oboseala" și „Apatia", „Somnolența" și „Lentoarea". Dar cea mai perfidă s-a dovedit a fi „Amorțeala". Aceasta a venit, nu putea să nu vină, pentru că acel fir din cablu, responsabil de păsare, a fost tăiat. Nu îmi mai păsa. Și a venit „Nepăsarea". La început am urât-o, dar peste câteva luni, m-am gândit că poate a avut un rol. Poate mi-a dorit totuși binele și a venit să mă protejeze de necazuri și mai mari.

Peste ceva timp, se pare că aceste prietene se plictiseau. Era prea liniște, prea plat totul. Și gașca lor s-a mărit. Dăduseră peste mine „Vinovăția" și „Rușinea". Astea două sunt de nedespărțit, le cunosc bine. În prea multe ocazii în viață m-au vizitat.

Se legau de orice, dar mai ales mă făceau să cred că plecarea prietenelor „bune" e doar responsabilitatea mea. Eu am provocat lipsa de sens, de putere și de dorință. Eu sunt vinovată că nu mi-e foame, că nu mai vreau să văd pe nimeni, nici măcar pe cei dragi, că nu am o structură, un plan, un scop, că vreau să dispară telefonul, ușa casei și ferestrele. Că mă doare corpul, dar totodată mă simt de carton.

Le-am urât. Dar apoi m-am gândit că poate ele m-au ținut în ultimul rol pe care îl mai păstrasem în mine. Rolul de mamă. Renunțasem la multe, dar nu puteam să nu mă trezesc la 6, ca să-i pregătesc pentru școală și să-i hrănesc. Cel mai greu era să mă prefac. Să joc un zâmbet și să port discuții „ușoare, uzuale", doar ca ei să nu-și dea seama că jumătate din mama lor nu mai există. Simțeam că s-au ruinat părți din mine, doar că nu înțelegeam ce anume, dacă vreodată voi reuși să le restabilesc și mai ales cât va dura. Nu mi-era frică. Erau întrebări „tehnice". Ciudat lucru, dar frica a cam stat deoparte, nu a poftit aproape. Era, într-un fel, bine fără ea.

Dar au fost destule alte companioane de care m-aș fi lipsit. Au stat lângă mine mult: „Lipsa de valoare", „Tristețea mistuitoare", „Furia pentru toți" și, peste toate, „Izolarea". Cam 6 luni nu s-au dat plecate de lângă mine și nu știu cine a avut mai multă nevoie de această companie: ele de mine sau eu de ele. Eu cu greu cred că lucrurile în lumea asta se întâmplă sută la sută unilateral, chiar și în situațiile care așa par să arate.

Și nu avea mare rost să mă opun. Dar nici să fi vrut, nu aveam cum. Pentru că „Forța" plecase.

Și aparent, nu mai aveam ce face decât să mă cufund. În acea cufundare, totuși, un lucru mi se părea ușor de făcut, nu necesita efort din partea mea. Am pornit muzica. Și nu am mai stins-o mult timp. Odată cu ea, au cântat toate prietenele odată. S-au exprimat, cum au știut ele mai bine. Prin muzică, mi-am cântat și „Regretul", și „Pesimismul", și „Lipsa de Iubire". Lungi melodii, profunde și sfâșietoare. Amare și zdrențăroase, ude și negre ca ciorile.

Muzica a fost liantul care le-a permis să se lege ca într-o horă. Horă sau vârtej, nu știu precis. A ridicat mult colb în urmă. Dar am stat zilnic în muzica ceea, nu știu de ce. Am ascultat melodie după melodie, notă după notă, trăindu-le pe toate ca sub un microscop, acut și ascuțit. Până când au devenit mai slabe. Mai puțin importante și mai puțin atrăgătoare. Se plictisise de mine? Poate eu de ele? Nu mai știam ce contract avusem. Nici nu știu dacă stabilisem vreun termen. Ce fel de contract fără termen? Suna neserios.

Și le-am întrebat direct, într-o zi, după multă pregătire și analiză a lucrurilor: „Dragelor, ce facem mai departe? Vă văd pasive".

— Fă ce vrei.

Fă ce vrei…

Mă așteptam la altceva din partea lor. Credeam că se vor ține de mine tot restul vieții, încleștate ca niște căpușe. Dar mi-au zis că ele rar fac asta, de obicei au viză flotantă și stau exact cât e nevoie de ele. Nevoie, auzi. Cine poate avea nevoie de voi?

Dar ele m-au privit tăcut, aproape uman. Una din ele mi-a deschis un sertar. Nu mi-era clar ce vrea cu asta. M-am apropiat și am zărit cutia cu haltere. Erau haltere simple, pentru începători, de 1 kg. Le cumpărasem din România într-o vacanță, dar nu au fost atinse de atunci. Glumești? Nu am făcut sport de 12 ani. Nu am nici timp, nici putere de așa ceva. Am alte treburi.

Ar fi fost caraghios să mă gândesc la așa ocupație.

Doar că afară era aprilie. Iar halterele erau roșii...