Să fie viu, puternic și să rămână

Apartamentul pe care l-am închiriat în Albufeira e la 15 minute de plajă. Dar drumul înapoi pare fără capăt. Ziua a fost lungă. Cu liniștea pe care mi-am dorit-o atât de mult de ziua mea, la capătul lumii, cu un răsărit anticipat și inhalat în tăcere. Cu spumant rece pe malul oceanului și tălpile goale pe nisipul fierbinte, țâșnind printre degete. Cu gândurile adormind în ritmul valurilor. Cele câteva picături de apă sărată șerpuind pe față n-au fost planificate, dar s-au dovedit binevenite. Intensitatea liniștii poate fi nebănuit de tămăduitoare și obositoare deopotrivă.

Fără să vreau, în timp ce urcăm dealul spre casă, mă gândesc la cartea care mă așteaptă pe noptieră ca la un nou țărm pe care vreau să mă astâmpăr și să mă adun. Undeva acolo, Electra era la o secundă distanță de revederea cu tatăl ei. Așa spera ea.

O lăsasem stând la fereastră și privind focurile care se aprindeau unul după altul, de la Troia până la Micene, vestind victoria lui Agamemnon și întoarcerea lui acasă. Atât de mult așteptase clipa aceea, încât aproape încetase să mai creadă că se va întâmpla vreodată. Viața ei devenise, între timp, o lungă așteptare a tatălui.

După moartea lui, fiica va intra într-o altă așteptare, și mai intensă: cea a răzbunării lui. Numai că nici de data aceasta nu cu propriile mâini. Va aștepta ca fratele ei, Oreste, să o facă.

Întreaga viață a personajului pe care l-am luat cu mine la capătul lumii pare construită din așteptări electrizante și delegări ale puterii și voinței, prinse într-un conflict care nu poate fi rezolvat. Tatăl ei va muri și, cu toate acestea, va ocupa aproape tot spațiul din viața ei.

La mijlocul acestei veri am avut norocul să particip la un atelier de supervizare condus de psihanalistul italian Luigi Zoja. Ajunseserăm la complexul patern la femei. Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, Tatăl (Il gesto di Ettore, 2000), a ajuns la a șaptea ediție în italiană. Zoja ne-a povestit că versiunea rusă continuă să fie una dintre cele mai căutate și că volumul este foarte popular în spațiul post-sovietic. Acolo unde, spunea el, este poate și cea mai mare nevoie de el. Pentru că tatăl lipsește. Și nu de ieri.

Pentru Zoja, paternitatea nu este doar un fapt biologic. Este o construcție culturală fragilă, care trebuie transmisă și reînvățată de fiecare generație. Îi vorbeam despre cazul pe care îl adusesem în supervizare: o femeie care avea dificultăți în gestionarea emoțiilor și construirea relațiilor, bine mascate de o aparentă bunăstare și funcționalitate socială și materială.

— Unde este tatăl ei? m-a întrebat Zoja. Și care este relația cu el?

Tatăl lipsea cu desăvârșire. Plecase când ea era o copiliță. Pe la douăzeci de ani, când s-a hotărât să-l caute, abia dacă a mai regăsit în bărbatul din fața ei chipul șters care îi rămăsese în memoria de copil. Dar și mai dureros i-a fost să descopere un om care își vedea foarte bine de viața lui. În tot acest timp, ea crescuse cu gândul că și tata visează s-o găsească.

Istoria țării noastre ne dă destule motive să punem întrebarea. Războaiele mondiale au luat bărbații de acasă. Deportările și represiunile i-au luat din nou. Unii nu s-au mai întors. Alții s-au întors din război, lagăr sau armată, dar nu neapărat întregi. În același timp, lumea sovietică a slăbit vechea autoritate patriarhală fără să construiască neapărat în locul ei un model de paternitate mai implicat afectiv. Deasupra tatălui din casă crescuse un Tată mult mai mare: statul, partidul care hotăra, pedepsea și recompensa.

Femeile, între timp, au învățat să poată. Au intrat masiv în câmpul muncii fără să iasă cu adevărat din bucătărie și din camera copiilor. Moldovencele pot. Au muncit mereu, au crescut copii, au ținut case, au administrat puținul care era și au trecut familii întregi prin ierni, lipsuri și schimbări de regim.

După destrămarea Uniunii Sovietice, istoria a inventat o altă formă de absență: migrația. Tata (și adesea mama) nu mai dispărea în război sau în Siberia. Pleca la Moscova, în Italia, Portugalia, Germania. Trimitea bani, suna și, o dată pe an, pe la sfârșitul verii, venea acasă cu valize pline. Iar fata creștea între două luni de august.

Dar poate că totul a început cu mult înaintea ei. Cu un străbunic care a plecat la război și nu s-a mai întors. Sau pe care l-au ridicat într-o noapte și, până să se trezească cei mici, nu mai era. Cu un băiat care a crescut lângă o mamă ce nu avea timp să jelească, pentru că trebuia să pună ceva pe masă, să treacă iarna și să țină copiii vii lângă sobă.

Băiatul a crescut, s-a făcut bărbat și apoi a devenit și el tată fără să fi avut prea mult timp un tată al lui. Poate a știut să muncească, să repare gardul, să aducă lemne și să nu se plângă. Cu lucrurile dinăuntru s-a descurcat cum a putut. Iar fiul lui a învățat de la el tot ce era de învățat: cum se face focul, cum se strâng dinții și cum se tace.

Apoi fiul acesta a avut o fată.

A iubit-o, probabil, cum a știut mai bine. A dus-o la școală, i-a cumpărat prima bicicletă. Când a făcut șaisprezece ani, s-a înfuriat pentru că a venit prea târziu acasă și poate n-a găsit niciodată cuvintele potrivite când ea a plâns.

Fata a crescut și, într-o bună zi, s-a îndrăgostit. A venit la întâlnire singură. Purta o rochie roșie de nailon, cu buline mari albe, și era convinsă că acolo, la fântâna de la capătul zăvoiului, sunt doar ei doi.

Numai că, undeva, nevăzuți, pe scaunul cela lung de salcâm se așezaseră deja câțiva bărbați.

Unul nu se întorsese din război. Altul crescuse fără el. Al treilea învățase să tacă.

Iar acum bărbatul din fața ei primea în brațe, fără să știe, nu doar femeia de care se îndrăgostise, ci și o foame veche de câteva generații.

Fata asta căuta în bărbat direcția și puterea pe care nimeni nu o învățase cum să le găsească în sine. Le voia concentrate acolo, ca într-un flacon mic de esență tare, într-un bărbat mitologic, dar în carne și oase. Un bărbat pe care să-l poată admira. Și, într-un fel pe care nici ea nu-l înțelege încă, să semene cu tata.

Poate că aici începe una dintre cele mai complicate negocieri ale vieții ei adulte.

Ce se întâmplă dacă femeia aceasta îi cere, fără să știe, bărbatului pe care îl iubește să poarte ceva din puterea pe care cândva a așezat-o în tată? Să știe cum e mai bine pentru ei amândoi. Neapărat, să poată s-o protejeze. Să confirme că ea este valoroasă. Iar, drept dovadă, s-o aleagă dintre toate celelalte femei. Să fie un bărbat spre care să poată ridica ochii cu admirație. Să fie suficient de puternic încât ea să se poată sprijini pe el, dar suficient de blând încât puterea lui să nu o amenințe.

Nu este nimic nefiresc în a ne dori protecție, siguranță sau admirație de la omul pe care îl iubim. Lucrurile devin mai complicate când, fără să ne dăm seama, îi încredințăm și o sarcină imposibilă. Când îi cerem să repare ceea ce a rămas neterminat între noi și primul bărbat important din viața noastră, tata.

Și atunci poate apărea furia. Nu neapărat pentru că bărbatul din fața noastră a devenit mai puțin puternic. Uneori tocmai pentru că am ajuns să simțim câtă putere i-am dat noi, cu mâinile noastre.

Mai am șase pagini până mă despart de Electra. Clitemnestra e moartă deja, iar Eriniile furioase se năpustesc peste copilul care a înfăptuit dreptatea. Îmi ridic ochii din carte. În aeroport, pe două ecrane mari, curg imagini live din Porto și Lisabona. Escala mai ține trei ore, așa că am timp să deslușesc sensul din cuvintele unei limbi latine, soră cu graiul meu. În zilele din ajun se anunțaseră marșuri pașnice. Zeci de mii de oameni coborâseră pe Avenida da Liberdade cerând lucruri cât se poate de pământești: locuințe pe care să și le poată permite, chirii mai mici, salarii mai mari. În dimineața aceea însă, ceva ieșise de sub control. Pe ecrane se aleargă, se împinge, se lovește. Sunt zeci de răniți în capitala portugheză.

De la Paris vin imagini și mai violente. Tineri porniți în stradă să protesteze împotriva inegalității sociale și a condițiilor deplorabile din educație sparg acum vitrine, incendiază clădiri și lovesc oameni care au avut nenorocul să le iasă în cale.

Mă uit la ecrane. Apoi din nou la Electra. Mă întreb ce se întâmplă cu o revendicare dreaptă atunci când, prin ea, încearcă să vorbească și altceva. Oare cât de veche trebuie să fie uneori foamea ca furia să ajungă atât de mare?

Cu gând bun,
Ana